Vineri s-a vorbit despre art. 32 din Legea 183/2010 (Collegato Lavoro) si s-au subliniat unele chestiuni interesante de interpretare. In mod evident, vorbim deocamdata de opinii ale unor comentatori si nu de o jurisprudenta care inca nu a avut timpul necesar sa se formeze. Reamintesc ca legea a intrat in vigoare in noiembrie anul trecut.

Articolul 32 a modificat art. 6 din Legea 604/1966 – privind concedierile individuale. Astfel, prin modificare a fost reconfirmat termenul de 60 de zile in care angajatul avea dreptul sa conteste decizia de concediere, sub sanctiunea decadentei. Termenul de 60 de zile curge de la data la care angajatului ii este comunicata in scris decizia de concediere sau motivele concedierii.

Elementul de noutate adus insa de “Collegato lavoro” este stipularea unui termen maxim de 270 de zile, termen in care cel care contesta concedierea este obligat sa depuna cerere de chemare in judecata impotriva angajatorului.

Textul normativ spune ca angajatul este obligat intr-un termen de 270 de zile, dupa contestarea concedierii, sa depuna cererea de chemare in judecata la tribunal sau sa comunice partii adverse cererea de conciliere sau arbitraj. Nerespectarea acestui termen duce la privarea de efecte a contestatiei deciziei de concediere.

Au existat comentatori care au sustinut ca termenul de 270 de zile include termenul de 60 de zile, astfel incat, daca angajatul nu actioneaza in judecata sau nu face cerere de conciliere/arbitraj in termen de 270 de zile de la data la care i-a fost comunicata decizia de concediere nu mai are nicio sansa sa mai faca ceva in acest sens.

Alti comentatori au sustinut ca termenul de 270 de zile incepe sa curga dupa expirarea celor 60 de zile calculate de la comunicarea deciziei de concediere.

In fine, ultima varianta (la care achiesez si eu), ar fi ca termenul de 270 de zile trebuie calculat de la data la care a fost facuta contestatia la decizia de concediere.

Ce se intampla daca s-a facut o tentativa de conciliere sau arbitraj iar aceasta a fost refuzata, sau daca in urma concilierii nu s.a ajuns la un acord? In acest caz, curge un nou termen de 60 de zile, in care angajatul este obligat sa depuna cererea de chemare in judecata la tribunal, sub sanctiunea decaderii.

Care este modificarea esentiala fata de dispozitiile precedente? Incercarea legiuitorului de a limita in timp incertitudinea procesuala. Astfel, in practica, angajatii contestau in termenul de 60 de zile deciziile de concediere, dupa care aveau timp 5 ani (termenul de prescriptie) sa atace decizia in instanta. Efectele de multe ori erau absurde, in sensul ca angajatorul se vedea obligat sa plateasca angajatului 5 ani de zile de salarii. Multi avocati isi consiliau clientii sa astepte tocmai pentru a incasa sume mai mari in urma unor astfel de procese.

Iata ca modificarile nu mai permit acest lucru, in plus, in cazul conversiunii contractelor pe timp determinat in contract pe timp nedeterminat, legiuitorul a stabilit un plafon maxim de daune: de la 2,5 salarii pana la un maxim de 12 salarii.

Voi reveni pe acest subiect.

Avocat Monica A. Marinescu

a)    cu amenda intre € 500,00 – 2.000,00 daca imbibatia alcoolica  este de 0,5 – 0,8 g/l:

b)   cu amenda intre € 800,00 – 3.200,00 si inchisoarea pana la 6 luni daca imbibatia alcoolica  este superioara valorii de 0,8 si inferioara valorii de 1,5 grame la litru; in acelasi timp se aplica sanctiunea administrativa accesorie a suspendarii permisului de conducere pe o perioada de timp cuprinsa intre 6 luni si un an;

c)    cu amenda intre € 1.500,00 – 6.000,00 si inchisoarea de la 6 luni la 1 an, daca imbibatia alcoolica  este superiora la 1,5 g/l; se aplica de-asemenea sanctiunea administrativa a suspendarii permisului de conducere pe o perioada de timp cuprinsa intre un an si doi ani. Daca autovehiculul apartine unei alte persoane decat soferului, pedeapsa suspendarii permisului de conducere se dubleaza. Permisul de conducere este intotdeauna anulat daca soferul este recidivist in ultimii doi ani. In acest ultim caz, autovehiculul este confiscat.

In cazul in care soferul care conduce sub influenta alcoolului produce un accident rutier, pedepsele prevazute mai sus se dubleaza iar autovehicului este pus sub sechestru administrativ pentru 180 de zile, cu exceptia cazului in care masina nu apartine soferului.

Pedepsele prevazute mai sus se maresc cu o valoare cuprinsa intre o treime si o jumatate daca infractiunea a fost comisa intre orele 22:00 si 7:00.

Atentie: refuzul, impotrivirea sau sustragerea conducatorului unui autovehicul de a se supune testelor in vederea stabilirii alcoolemiei, se pedepseste cu amenda intre € 1.500,00 – 6.000,00 si inchisoarea de la 6 luni la 1 an; se aplica de-asemenea sanctiunea administrativa a suspendarii permisului de conducere pe o perioada de timp cuprinsa intre un an si doi ani.

Un articol nou introdus in codul rutier italian (Codice della strada) este art. 186 bis, care reglementeaza conducerea sub influenta alcoolului a persoanelor cu o varsta inferioara la  21 de ani, a persoanelor care au obtinut carnetul de conducere in ultimii trei ani si a persoanelor care desfasoara activitati in domeniul trasporturilor de persoane si de marfuri.

Acestor persoane le este strict interzis conducerea sub influenta alcoolului. (asa zisa toleranta zero!)

Conducerea unui autovehicul sub influenta substantelor stupefiante se pedepseste cu amenda intre 1.500,00 si 6.00,00 euro si inchisoarea de la sase luni la un an. Se aplica de-asemenea sanctiunea administrativa a suspendarii permisului de conducere pe o perioada de timp cuprinsa intre un an si doi ani.

Pentru  mai multe informatii, va recomand citirea cu atentie a codului rutier italian (Codice della strada), modificat in 2010.

Dott. Simona Vlad Ciubotariu

Avand in vedere numarul mare de persoane interesate de acest subiect, revin cu cateva noutati si consideratii. Intr-o postare mai veche vorbeam de divort din perspectiva aplicarii legislatiei comunitare. In acest sens, am aratat in ce conditii cetatenii romani pot divorta in Romania, chiar daca isi au domiciliul stabil in alte tari.

Iata ca regulile de procedura privind divortul se schimba dinnou. Prin Legea 202/2010, publicata in Monitorul Oficial la 26 octombrie 2010, a fost instituit divortul “administrativ”.

Ce inseamna asta? Potrivit noii reglementari, daca un cuplu casatorit, fara copii minori, decide sa divorteze si a concordat  toate conditiile de divort (inclusiv pastrarea sau nu a numelui obtinut prin casatorie de catre sotie etc), se poate adresa unui notar sau ofiterului de stare civila. Acestia verifica ca sunt indeplinite conditiile aratate mai sus si dau un termen de 30 de zile sotilor, timp in care acestia au dreptul sa-si retraga cererea de divort, iar la expirarea acestui termen, daca sotii persista in hotararea luata, notarul sau ofiterul starii civile emite un certificat de divort.

In cazul in care sotii nu se inteleg asupra numelui, notarul sau ofiterul starii civile va respinge cererea de divort si va indruma partile catre instanta de judecata.

De asemenea, orice neintelegere cu privire la efectele divortului, este de competenta exclusiva a instantei de judecata.

Cererea de divort prin acordul partilor va trebui sa fie formulata in fata notarului/ofiterului de stare civila de la locul incheierii casatoriei, sau de la locul ultimului domiciliu comun.

De cand va fi posibil sa divortam “administrativ”? Dupa expirarea celor 60 de zile de la publicarea legii, adica dupa 26 decembrie anul asta.

Iata ca divortul devine din ce in ce mai mult o chestiune birocratica. Pe unii, acest lucru ii va bucura. Cu siguranta, va fi mult mai usor sa scapam de jumatatea incomoda daca reusim sa o convingem ca e spre binele amandurora.

Intorcandu-ma la perspectiva comunitara: potrivit legii, cetatenii romani chiar daca nu mai au domiciliul stabil in tara, pot decide sa divorteze in Romania. Pana acum multi dintre acestia isi puneau intrebarea daca divortul ar trebui solutionat de instanta tarii cu care in acel moment au mai multe legaturi, sau de instantele tarii de origine. Pentru cei care se regasesc in situatia de mai sus, cred ca dilema a fost rezolvata. Este evident ca pentru cuplurile fara copii minori este ideal sa divorteze prin acordul partilor in Romania, evitand alte solutii mult mai costisitoare si care ar ridica probleme dificile pentru multi din practicienii dreptului din tarile de adoptie.

avocat Monica A. Marinescu

Astazi am avut un termen la care urma sa prezint obiectiuni cu privire la o expertiza – expertiza a fost efectuata in cadrul unei proceduri speciale (asemanatoare procedurii romanesti care reglementeaza “asigurarea de dovezi”). Prin urmare, judecatorul nu decide pe fondul problemei, ci dispune doar efectuarea unei expertize, urmand ca in functie de concluziile acesteia partea sa decida daca va purcede la judecata pe fond sau nu. In Italia, de regula, asta este si o sansa de a revolva totul printr-o tranzactie, fara a mai pierde timpul prin tribunale.

In speta mea, expertul – medic a decis ca nu exista responsabilitatea spitalului. In expertiza, insa, a recunoscut ca nu pricepe nimic di neurologie (asta era materia pe care trebuia sa o expertizeze) si ca a cerut unui expert neurolog sa-l ajute (cu toate astea parerea expertului neurolog nu este citata nicaieri).

Noi am formulat obiectiuni, considerand ca a ajuns la o concluzie total gresita. In Romania, as fi putut spera eventual la o contraexpertiza (vorbesc din experienta, la un moment dat am ajuns chiar la atreia expertiza), cu toate astea colegii italieni mi-au explicat ca in Italia nu e asa, iar judele azi mi-a demonstrat ca aveau dreptate. Astfel, judecatorul crede cu sfintenie ce zice expertul, obiectiunile le-a categorisit ca fiind doar o alta opinie, si unica sansa de a obtine o noua expertiza este doar daca dovedesti ca expertul e corupt sau ma rog, influentat in vreun fel. Altfel – nicio sansa.

avocat Monica A. Marinescu

La inceput totul era frumos, era suficient sa faci dovada ca esti inscris in baroul tarii europene + ca ai un coleg de referinta pentru tribunal, ca sa fii inscris pe listele speciale din cadrul baroului.

Ce s-a intamplat? Italienii sunt inventivi, astfel ca unii colegi italieni (speriati de examenul de definitivat deosebit de lung (dureaza cam un an) si greu din Italia) au ales sa ia calea Spaniei – unde este suficient sa demonstrezi ca esti licentiat in drept, ca sa obtii titlul de avocat definitiv (ultimele news zic ca, cica, si spaniolii s-au trezit si vor institui totusi un examen pentru avocati). Zis si facut, colegii italieni treceau granita (cel putin asa sustine CNF) doar ca sa obtina aceasta abilitare, dupa care se intorceau in Italia si cereau recunoasterea titlului in baza legii comunitare. Ce se intampla atunci? Era clar ca sareau peste obligatia de a face practica si nu trebuiau sa mai dea niciun examen, nu mai pui ca dupa trei ani, beneficiau si de dispensa de la orice examen.

Buuuuuun, cand nu s-a mai putut, a aparut cazul inginerului (ca sa vezi, tot italian, emigrat in spania doar pt a-si lua abilitarea) care a fost analizat de Curtea Europeana, care printr-o sentinta a decis ca in astfel de cazuri ne aflam in prezenta unui abuz de drept, intrucat persoana care a obtinut abilitarea intr-o alta tara nu a putut dovedi ca a facut niciun fel de curs de formare profesionala, nu a adat niciun examen si nici nu a exercitat profesia in acel stat.

Extrapoland Baroul a decis sa faca verificari cu privire la avocatii stabiliti, dorindu-se a se stabili daca acestia si-au exercitat efectiv profesia in statul de origine.

Pe mine ce m-a amuzat si continua sa ma amuze in continuare este ca in Italia nimeni nu te intreaba la inscriere daca stii limba italiana suficient de bine ca sa lucrezi in Italia ca avocat. Chiar si acum, cand s-au trezit ca trebuie sa analizeze fiecare caz in parte, pe lista de intrebari pe care o comunica vor sa stie daca stii limba tarii unde te-ai abilitat, inloc sa te intrebe daca o stii pe cea a statului unde te-ai stabilit.

avocat Monica A. Marinescu

Sunt prevazute si urmatoarele agravante: daca inculpatul a comis fapta in acord cu partea adversa, daca inculpatul a comis fapta in dauna clientului – avand calitate de inculpat in proces penal. Aceste agravante duc la inasprirea pedepsei.

Este prevazuta o alta agravanta in cazul in care fapta comisa prejudiciaza o persoana inculpata pt o infractiune pedepsita cu inchisoarea pe viata/ pedeapsa capitala, sau cu inchisoare de minim 5 ani.

Citind acest articol m-am gandit la una din observatiile pe care le aud foarte des cu privire la avocati, “mi-e frica ca o sa se inteleaga cu partea adversa”, sau mai rau, s-a inteles deja. In Romania cel putin exista o neincredere cronica in avocati, poate si pentru ca nu exista o sanctiune reala impotriva celor care intr-adevar isi incalca astfel mandatul primit.

Ce parere aveti?

avocat Monica A. Marinescu

Iata care sunt noutatile in prim plan:

1. Angajatul poate alege intre arbitraj si instanta de judecata ca organe competente sa solutioneze un eventual litigiu intre acesta si angajator. Alegerea va putea fi facuta cu titlu preventiv (adica inainte ca un asemenea litigiu sa aiba loc), insa nu va putea fi facuta inaintea expirarii perioadei de proba si in orice caz nu inainte de trecerea unui termen de 30 de zile de la semnarea contractului de munca.

2.  Se modifica art. 410 si urmatoarele Cod de Procedura Civila privind concilierea care incepe sa semene din ce in ce mai mult cu un adevarat contradictoriu – pierzandu-si caracterul pur formal din ultimii ani. Astfel, partea adversa trebuie sa depuna la comisia de conciliere, in scris, motivele in fapt si in drept privind pozitia sa. De asemenea, Comisia de conciliere are dreptul sa propuna o solutie conciliatorie, iar aceasta, daca este refuzata trebuie sa fie refuzata in mod justificat. In lipsa unei justificari, judecatorul poate sa considere refuzul nejustificat un inceput de proba impotriva partii care a refuzat.

3. Angajatorii care nu varsa contributiile sociale

a) pentru angajatii cu contracte pe proiect “lavoratori a progetto” sau

b) pentru asa numitii angajati precari “co.co.co.”

ar putea raspunde penal intrucat fapta este consideratata infractiune prin noile modificari.

4. In cazul muncii la negru,  se va dispune de catre inspectoratul de munca suspendarea activitarii angajatorului, aceasta masura putandu-se lua si in cazul in care nu au fost respectate normele de protectia muncii.

Acestea doar cateva din noutatile adoptate de Camera Deputatilor. Vom reveni cu amanunte.

avocat Monica A. Marinescu

Il 6 maggio 2010 è stata pubblicata un’importante sentenza della Corte di Giustizia, avente come oggetto il significato della nozione di danno nella Convenzione di Montreal, più precisamente nell’art. 22, n. 2.

La Convenzione di Montreal – convenzione per l’unificazione di alcune norme relative al trasporto aereo internazionale, è stata conclusa a Montreal il 28 maggio 1999, e poi firmata dalla Comunità Europea il 9 dicembre 1999.

La sentenza in oggetto verte sull’interpretazione della nozione del danno nella Convenzione di Montreal, ovvero se il danno previsto dall’art. 22, n. 2 include tanto il danno materiale, quanto quello morale, oppure no.

In primo luogo è necessario una lettura dell’art. 22 della Convenzione di Montreal, che così recita:

Limitazioni di responsabilità per ritardo, per il bagaglio e per le merci

1. Nel trasporto di persone, in caso di danno da ritardo, così come specificato all’articolo 19, la responsabilità del vettore è limitata alla somma di 4150 diritti speciali di prelievo per passeggero.

2. Nel trasporto di bagagli, la responsabilità del vettore in caso di distruzione, perdita, deterioramento o ritardo è limitata alla somma di 1000 diritti speciali di prelievo per passeggero, salvo dichiarazione speciale di interesse alla consegna a destinazione effettuata dal passeggero al momento della consegna al vettore del bagaglio, dietro pagamento di un’eventuale tassa supplementare. In tal caso il vettore sarà tenuto al risarcimento sino a concorrenza della somma dichiarata, a meno che egli non dimostri che tale somma è superiore all’interesse reale del mittente alla consegna a destinazione.

3. Nel trasporto di merci, la responsabilità del vettore in caso di distruzione, perdita, deterioramento o ritardo è limitata alla somma di 17 diritti speciali di prelievo per chilogrammo, salvo dichiarazione speciale di interesse alla consegna a destinazione, effettuata dal mittente al momento della consegna del collo al vettore, dietro pagamento di un’eventuale tassa supplementare. In tal caso il vettore sarà tenuto al risarcimento sino a concorrenza della somma dichiarata, a meno che egli non dimostri che tale somma è superiore all’interesse reale del mittente alla consegna a destinazione.

4. In caso di distruzione, perdita, deterioramento o ritardo di una parte delle merci o di qualsiasi oggetto in esse contenuto, per determinare il limite di responsabilità del vettore si tiene esclusivamente conto del peso totale del collo o dei colli interessati. Tuttavia, allorché la distruzione, la perdita, il deterioramento o il ritardo di una parte delle merci, o di un oggetto in esse contenuto, pregiudichi il valore di altri colli coperti dalla stessa lettera di trasporto aereo o dalla stessa ricevuta di carico o, qualora tali documenti non siano stati rilasciati, dalla stessa registrazione con altri mezzi di cui all’articolo 4, paragrafo 2, ai fini della determinazione del limite di responsabilità si deve altresì tener conto del peso totale di tali altri colli.

5. Le disposizioni dei paragrafi 1 e 2 non si applicano qualora venga dimostrato che il danno deriva da un atto o omissione del vettore, dei suoi dipendenti o incaricati, compiuto con l’intenzione di provocare un danno o temerariamente e con la consapevolezza che probabilmente ne deriverà un danno, sempreché, nel caso di atto o omissione di dipendenti o incaricati, venga anche fornita la prova che costoro hanno agito nell’esercizio delle loro funzioni.

6. I limiti previsti dall’articolo 21 e dal presente articolo non ostano alla facoltà del tribunale di riconoscere all’attore, in conformità del proprio ordinamento interno, un’ulteriore somma corrispondente in tutto o in parte alle spese processuali e agli altri oneri da questi sostenuti in relazione alla controversia, maggiorate degli interessi. La disposizione precedente non si applica quando l’ammontare del risarcimento accordato, escluse le spese processuali e gli altri oneri relativi alla controversia, non supera la somma che il vettore ha offerto per iscritto all’attore entro sei mesi dalla data in cui si è verificato l’evento che ha provocato il danno, o prima della presentazione della domanda giudiziale, qualora questa sia successiva.

Genericamente l’art. 22 parla di danno, nel caso di trasporto di persone e di trasporto di bagagli, senza fare una minima distinzione tra il danno materiale ed il danno morale.

Questo compito è stato assegnato alla Corte di Giustizia, la quale con la sentenza del 6 maggio 2010, nel procedimento C-63/2009, chiarisce il testo della convenzione: “il termine “danno” contenuto all’art. 22, n. 2, della convenzione per l’unificazione di alcune norme relative al trasporto aereo internazionale conclusa a Montreal il 28 maggio 1999, che fissa la limitazione della responsabilità del vettore aereo per il danno derivante in particolare dalla perdita di bagagli, deve essere interpretato nel senso che include tanto il danno materiale quanto il danno morale”.

Come è noto, la Corte di Giustizia è competente a pronunciarsi sull’interpretazione della Convenzione di Montreal, in quanto la convenzione è un accordo concluso in base all’art. 300, n. 2 CE, essendo parte integrante dell’ordinamento giuridico comunitario.

Il caso Axel Walz contro Clickair S.A.

Il caso sottoposto al nostro esame richiede in primis un riassunto delle problematiche che hanno condotto alla presentazione della domanda avanti la Corte di Giustizia.

Il 4 giugno 2007, il bagaglio del Sig. Axel Waiz, viene smarrito, in occasione di un volo in partenza da Barcelona diretto ad Oporto, effettuato dalla compagnia aerea Clickair S.A.

Nell’aprile 2008, il Sig. Walz citava in giudizio la compagna aerea Clickair, chiedendo un risarcimento del danno per un importo complessivo di € 3.200,00, di cui € 2.700,00 per il valore del bagaglio smarrito ed € 500,00 per il danno morale prodotto da tale perdita.

 Il giudice nazionale sospendeva il procedimento davanti a se, e sottoponeva  alla Corte di Giustizia la seguente questione pregiudiziale:

“Se il limite di responsabilità di cui all’art. 22, n. 2, della convenzione di Montreal comprenda tanto il danno materiale quanto il danno morale derivante dalla perdita dei bagagli.”

La soluzione della Corte di Giustizia.

La Corte di Giustizia, nella motivazione della suddetta sentenza, parte dal significato dei termini “préjudice” e “dommange”, poiché la convenzione di Montreal, originalmente nella sua versione francese, non contiene alcuna definizione per i sopra menzionati termini.

La Corte, infatti, sottolinea che detti termini debbono avere un’interpretazione uniforme e autonoma, nonostante i significati differenti attribuiti a tali concetti nel diritto interno degli stati parti di tale convenzione.

Inoltre, la Corte precisa che i due aspetti della nozione di danno, possono essere intesi nel senso che esprimono congiuntamente il senso comune da attribuire a tale nozione nel diritto internazionale.

Nelle sue Conclusioni , l’Avvocato Generale, Sig. Jàn Mazàk, sottolinea che la convenzione deve essere interpretata in buona fede e secondo il senso comune, alla luce del suo oggetto e del suo scopo.

L’Avvocato Generale spiega come dalla Convenzione di Montreal non si può dedurre una volontà degli stati contraenti di limitare la responsabilità del vettore al danno material o al danno morale. Non risulta specificata neppure la modalità di risarcimento, vale a dire se si debba risarcire il danno effettivo, il lucro cessante o anche gli altri danni quantificabili in denaro. È un compito del diritto nazionale, afferma lo stesso, a dare un contenuto alla nozione di danno e precisare la modalità del risarcimento.

Da parte sua, la Corte nella citata sentenza, spiega come lo scopo della Convenzione di Montreal ed in particolare l’art. 22, n. 2 è di limitare l’obbligazione per responsabilità gravante sui vettori aerei.

La limitazione del risarcimento del danno che deve essere applicata “per passeggero”, consente ai passeggeri d’essere risarciti agevolmente e rapidamente, senza imporre ai vettori aerei un onere di riparazione molto gravoso, difficilmente identificabile e calcolabile, idoneo a compromettere, se non a paralizzare, la loro attività economica.

Le perplessità in merito al risarcimento agevole e rapido sono multiple, però con questa sentenza si sancisce definitivamente il significato ormai discusso del danno risarcibile ex art. 22 , n. 2 Convenzione Montreal: questo include tanto il danno materiale quanto il danno morale.    

La pronuncia della Corte di Giustizia assume particolare rilievo in chiave interpretativa, contribuendo a fare luce sugli aspetti che, sempre più spesso, hanno creato incertezze per i giudici degli Stati membri chiamati a darne applicazione alla convenzione di Montreal.

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62009J0063:IT:NOT

                                                                         Dott. SimonaVlad Ciubotariu

 (a) Recunoașterea drepturilor — Recunoașterea dreptului fundamental al persoanelor care se confruntă cu sărăcia și cu excluziunea socială de a duce o viață demnă și de a participa activ în societate. Anul European va crește gradul de sensibilizare a opiniei publice cu privire la situația persoanelor care se confruntă cu sărăcia, în special a grupurilor sau persoanelor aflate în situații vulnerabile și va contribui la promovarea accesului acestora la drepturile sociale, economice și culturale, precum si la resurse suficiente și servicii de calitate. De asemenea, Anul European va contribui la combaterea stereotipurilor și a stigmatizării;

(b) Responsabilitate și participare comună — creșterea gradului de participare a publicului la politicile și acțiunile de incluziune socială, punând accent atât pe răspunderea colectivă, cât și pe cea individuală în lupta împotriva sărăciei și a excluziunii sociale, precum și pe importanța promovării și sprijinirii activităților de voluntariat. Anul European va promova implicarea actorilor publici și privați, printre altele, prin parteneriate pro-active. Va favoriza conștientizarea și angajamentul și va crea posibilități de contribuție din partea tuturor cetățenilor, în special a persoanelor care se confruntă cu sărăcia în mod direct sau indirect;

(c) Coeziune — Promovarea unei mai mari coeziuni în societate prin conștientizarea de către publicul larg a beneficiilor generale aduse de o societate în care sărăcia este eradicată, principiul de repartizare echitabilă funcționează și în care nimeni nu este condamnat la marginalizare. Anul European va favoriza o societate care susține și dezvoltă calitatea vieții, inclusiv calitatea competențelor și a ocupării forței de muncă, bunăstarea socială, inclusiv bunăstarea copiilor și șanse egale pentru toți. Totodată, va asigura o dezvoltare durabilă și solidaritate între și în interiorul generațiilor și coerența politică cu acțiunile UE la nivel mondial;

(d) Angajament și acțiuni concrete — reafirmarea puternicului angajament politic asumat de UE și statele membre de a produce un impact decisiv asupra eradicării sărăciei și excluziunii sociale și promovarea acestui angajament la toate nivelurile de guvernanță. Având la bază realizările și potențialul MDC pentru protecție socială și incluziune socială, Anul European va întări angajamentul politic prin concentrarea atenției politice și mobilizarea tuturor părților interesate în prevenirea și lupta împotriva sărăciei și excluziunii sociale și va da un impuls pentru dezvoltarea acțiunilor statelor membre și ale Uniunii Europene în acest domeniu.

 În prezent, 17% din populaţia UE este ameninţată de sărăcie, aceastã cifra se traduce si prin faptul ca acesta categorie (17% din populaţia UE) câștigă mai puțin de 60% din salariul mediu lunar naținonal si aproximativ jumatate din acestă categorie lucrează.

Una dintre modalitãţile de combatere a sãrãciei ar putea fi introducerea venitului minim la nivel european.

În Europa, salariul minim lunar variază de la € 1.641,00 în Luxembourg la € 123,00 în Bulgaria. Acesta reflectă atât nivelul de trai al unei ţări, cât şi sistemul de protecţie socială pus în aplicare.

Statele cele mai afectate de sărăcie sunt Letonia (26%), România (23%) şi Bulgaria (21%), ȋn schimb cele mai puţin afectate sunt: Cehia (9%), Slovacia (11%) şi Olanda (11%).
17 octombrie 2010 a fost decretată  Ziua internațională împotriva sărăciei, acesta ar trebui să reprezinte o inițiativă cu vizibilitate mare precum şi o declarație asupra unui angajament reînnoit de eliminare a sărăciei.

Şomajul reprezintă una din principalele cauze ale sărăciei, însă sărăcia relativă este de asemenea o realitate care îi afectează pe oamenii care nu au un venit suficient pentru a le asigura un trai acceptabil, şi a căror număr este în creştere datorită crizei curente. Ar putea un venit minim la nivel european să contribuie la lupta împotriva sărăciei?

(sursa www.europa.eu)

                                                                                   Dott. Simona Vlad Ciubotariu

Voi face referire la codurile in vigoare in cele doua tari, desi cat de curand in Romania codul penal se va schimba; pentru o mai simpla intelegere a textului voi folosi c.p.r. pentru “cod penal roman” si c.p.i. pentru “cod penal italian”.

Infractiunea de omor este reglementata in art. 174 din c.p.r. (Uciderea unei persoane se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseste.).

Omorul calificat, tot potrivit c.p.r., este infractiunea savarsita in urmatoarele imprejurari: a) cu premeditare; b) din interes material; c) asupra sotului sau unei rude apropiate; d) profitand de starea de neputinta a victimei de a se apara; e) prin mijloace ce pun in pericol viata mai multor persoane; f) in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale victimei; g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse; h) pentru a inlesni sau a ascunde savarsirea altei infractiuni; i) in public.

In toate aceste imprejurari infractiunea de omor se pedepseste cu inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi si deasemenea tentativa se pedepseste.

Codul penal roman prevede si infractiunea de omor deosebit de grav, omor savarsit: a) prin cruzimi; b) asupra a doua sau mai multor persoane; c) de catre o persoana care a mai savarsit un omor; d) pentru a savarsi sau a ascunde savarsirea unei talharii sau piraterii; e) asupra unei femei gravide; f) asupra unui magistrat, politist, jandarm ori asupra unui militar, in timpul sau in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora; g) de catre un judecator sau procuror, politist, jandarm sau militar, in timpul sau in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

Pedeapsa prevazuta in acest ultim caz este detentiunea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi; deasemenea tentativa se pedepseste.

Conform art. 575 din c.p.i., orice persoana care determina moartea unei altre persone, este pedepsita cu inchisoarea, pedeapsa care nu poate sa fie mai mica de 21 de ani.

Codul penal italian prevede, in articolele 576 si 577, circumstante agravante, poltrivit carora omorul este considerat grav si pedepsit cu pedepse mult mai mari plecand de la majorarea pedepsei cu o treime ajungand pana la detentiunea pe viata (in cazul omorului asupra unui ascendent sau descendent, in cazul premeditarii, etc.).

Nedorind sa plictisesc cititorul, as vrea doar sa precizez ca legiuitorul italian a dorit in mod explicit sa prevada pe langa insiruirea cazurilor de omor deosebit de grav, insiruire pe care o regasim si in dreptul roman, si o alta ipoteza extrem de importanta: Pedeapsa este inchisoarea de la 24 la 30 de ani, daca omorul este savarsit impotriva sotului, fratelui, surorii, tatalui sau mamei adoptivi, fiului adoptiv sau impotriva unei rude a sotului in linie directa.

Dupa o simpla lectura a articolelor din cele doua coduri penale se poate observa ca pedepsele in cele doua tari sunt la fel de mari, prevad inclusiv detentiunea pe viata si evindent interzicerea unor drepturi precum si a faptului ca tentativa atat in Romania cat si in Italia se pedepseste.

In ceea ce priveste continutul si valorile pedepselor, am putut releva ca nu exista multe diferente; lucrurile se complica cand aceste pedepse trebuie aplicate in timpul procesului penal.

Spre deosebire de Romania unde procedura penala nu prezinta mari dificultati, in Italia pe langa procedura penala obisnuita exista, si sunt foarte mult ultilizate, proceduri de judecata mult mai scurte decat procesul penal obisnuit; aceste proceduri cunoscute in Italia sub denumirea de “riti alternativi”: “patteggiamento” si “rito abbreviato” reprezinta o mare necunoscuta pentru inculpatii care vin din alte sisteme de drept.

Vom analiza intr-un urmator articol aceste doua modalitati mai rapide de executare a procesului penal italian, detaliind avantajele si dejavantejele unor astfel de procese.

Dott. Simona Vlad Ciubotariu